Rugăciune

Pe masă uitată de Dumnezeu şi de sfinţii săi blajini zace, stingher, o candelă mică. Lumina-i sfioasă, se împrăştie prin fuioare subţiri de fum peste chipul de lemn al unui Hristos ce priveşte către fitilul înfundat în untdelemn. Flacăra mică, ruptă parcă din altă lume, se zbate între viaţă şi moarte printre grăunţele negre de scrum. Din lupta ei, pe pereţii goi şi singuri, se iţesc umbre fantomatice prinse parcă într-un joc fără început şi fără sfârşit.
Peste tot, în odaie vibrează o linişte coborâtă parcă din raiuri, şi în această linişte învelită matern de peticul de lumină gălbuie, două palme împreunate ca două crengi bătrâne, dezgolite de viaţă şi verdeaţă se roagă Hristosului ce priveşte nepăsător cum fitilul suge ultimile picături de ulei.

Coboară doamne pe Pământ şi ia-mă sus la tine
Sunt un boţ de carne, o mână de oase.
Din tigva-mi zbârcită doar ochii mi-s vii. Şi cugetu-mi Doamne.
Primeşte-mă la Tine, întinde-mi mâna doar !
Tu, Doamne, nu trebuie decât să clipeşti, ca Duhul lin al Morţii să mă cuprinda-n palmele sale.
Ai milă Doamne. Povară cred că-Ţi sunt şi Ţie.
Sunt piatră grea de moară, tocită şi crăpată.
Îmi este crucea mult prea grea, iar drumul spre Calvar îl ştiu de-acum pe dinafară.
Nici semnul crucii nu-l mai pot face Doamne!
Îmi este mâna strâmbă, cu degete de piatră.
Tu Doamne, vino, Ia-mă. Sunt boabă de neghina în baniţa de grâu.
Am îndurat prea multe, şi încă mai îndur.
Prin vinele-mi bătrâne rugină curge Doamne,
Din lutul vieţii mele, mocirlă a rămas.
Urechea-mi veştejită aude de departe ecoul stins al morţii şi-i numai întristare şi totu-i un suspin...

Fuioare de lumină, din zidul vechi pornesc, curgând din râuri albe precum un fum ceresc
Şintr-un vârtej de ceaţă, se-aduna rând pe rând,
Pornind să zămislească din crunta-i învârtire, un adevăr prea sfânt.
Cu vâjâit de viscol, şi cu lumini din soare purtându-şi ca un spectru linţoliul suflecat,
Un heruvim pluteşte în spaţiu sideral.
Şi are chip, şi n-are, şi arde ca o pară, şi rece e ca gheaţa, când aripa-i bolnavă, şopteşte că o şoaptă.
- Eu am venit. Aicea-s. Durerea şi păcatul, minciuna, neputinţa prin mine le voi trece ca răul printre pietre.
Tu crede-mă femeie că nu cunosc ce-i tina deşi, pe tine toată în tină afundată te văd că mai respiri.
Te rogi şi îţi ceri moartea ca pruncul, sânul rumen, dar firul din clepsidra-ţi, e încă nentrerupt.
Cum aş putea eu oare să scot aburul vieţii, din corpul tău de lut ?
Răsplata crezi că-i moartea ? că Raiul te alină ? că cerul se deschide şi urci prin stâlpi de foc ?
Ce naşte din ţărâna şi cu păcat se-ncinge, de moare mort rămâne, şi-n Raiuri n-are loc.